180 de ani de presă buzoiană/ „Vestitorul Besericesc”, prima gazetă buzoiană şi prima publicaţie religioasă ortodoxă din România

La zece ani după apariţia primului ziar românesc, în ţinuturile locuite de români mai erau doar Albina românească a lui Asachi, în Moldova, şi Gazeta de Transilvania a lui Bariţiu, în Transilvania, deşi necesitatea acestui mijloc de informare a opiniei publice era aşteptată şi dorită demult şi de mulţi. Împrejurările politice, starea culturală minoră a preoţilor pregătiţi în umilele şcoli de grămătăci, dar şi lipsa unor susţinători face ca şi presa bisericească să ia naştere târziu.

Cel care se va dovedi un om de iniţiativă şi de curaj, cu dorinţa de luminare a clerului, contribuind la emanciparea şi cultura poporului din care făcea parte, a fost Dionisie Romano, izvoditorul „Vestitorului besericesc”, considerat pe drept cuvânt  „părintele ziaristicei besericeşti”.

Asupra vieţii şi activităţii lui Dionisie Romano, „harnic trezitor de cultură” şi „un simbol al unităţii culturale româneşti”, cum îl definea N. Iorga, s-au aplecat numeroşi cercetători, de aceea ne vom rezuma la pre­zentarea unei scurte fişe biografice, până la venirea acestuia la Buzău.

Născut la 29 iulie 1806, în Săliştea Sibiului, viitorul episcop de Buzău, rămânând orfan la vârsta de 14 ani, se îndreaptă spre Mănăstirea Neamţu, unde, în  1823, este tuns în monahism primind numele de Dionisie. Urmează cursul scurt pentru pre­gătirea primilor învă­ţători la Școala „Sf. Sava” din Bucureşti şi, atunci, spre a-şi câştiga existenţa, se angajează ca lucrător zeţar la tipografia boierilor Clinceanu şi Topliceanu, de la Cişmeaua Mavrogheni, tipografie cumpărată ulterior de I. H. Rădulescu, unde va continua să lucreze la „Curierul Românesc”.

După exilarea mitropolitului primat Grigore în Basarabia, în timpul locotenenţei mitropolitane, asigurată de episcopii Ilarion al Argeşului şi Chesarie al Buzăului, devine ucenicul protejat a lui Ilarion, la metocul episcopiei, Mănă­stirea Antim din Bucureşti. În toamna anului 1831, urmează cursurile de trei luni ale Școlii naţionale de la Sfântul Sava, proaspăt reînfiinţată, de la care Dionisie va primi, la 1 februarie 1832, „înscris iscălit de profesorii ce alcătuiseră consiliul”, că este în stare să conducă el însuşi o şcoală de judeţ. La 12 martie 1832, Eforia îl numeşte profesor la „Școala naţională” din Buzău.

La Buzău, Dionisie Romano, „profesor naţional” – aşa cum îi plăcea să se numească – găseşte o clădire a şcolii refăcută (1830), dar instrumentele de lucru cu elevii – manualele româneşti – lipsesc cu desăvârşire. Pentru suplinirea acestor lipsuri, Chesarie îl numeşte pe Dionisie Romano director al tipografiei episcopiei, acesta urmând, alături de ceilalţi profesori, „să se îndeletnicească a alcătui fieş-care în parte un curs scurt de toate acele ştiinţe ce este neapărată trebuinţă să le înveţe candidaţii profesori ce vor merge pe la judeţe”. Sunt imprimate de Dionisie cinci ma­nu­ale, toate fiind traduceri şi prelucrări din franţuzeşte, cuprinzând mai ales noţiuni generale, menite să uşureze procesul de învăţământ.

În acest timp, Chesarie îl aduce din Transilvania, ca director al Seminarului, pe Gavriil Munteanu, care va ajunge, mai târziu, academician şi director al Liceului românesc din Braşov. Dio­ni­sie, ca director al tipografiei episcopiei, a avut, împreună cu Gavriil Munteanu, ideea de a înfiinţa aici o foaie periodică, intitulată „Vestitorul Besericesc”, ce avea să devină şi să rămână în istoria culturii româneşti prima gazetă bisericească ortodoxă din ţară şi primul ziar al Buzăului.

În acest scop, la 18 decembrie 1838, cei doi redactori publică o „Înştiinţare” răspândită în toate provinciile româneşti, prin care anunţa că „supt însemnaţii, cu începerea anului viitor, voesc să dea la lumină o foae religioasă şi morală subt numele de mai sus”. După ce arată că „trebuinţa unei asemenea foi este cunoscută de tot omul care preţuieşte religia şi cunoaşte puterea moralului”, constată că şi „gustul de cetire s’a întins şi se întinde din zi în zi mai mult, precum în clasele celelalte asemenea şi între cler”.

Cum „o foae de colorul acesta ne lipsea până acum; de aceia subt însemnaţii socotesc că întreprinderea aceasta să nu fie fără vreme şi se linguşesc cu nădejdea că foaea lor va fi bine venită înainte publicului iubitor de cetire”. Foaia va apărea o dată pe săptămână, sâm­băta, împreună cu un adaos, şi va cuprinde „povestiri, anecdote, sentenţii şi tot felul de articole religioase şi morale şi alte înştiinţări din lăuntrul şi d’afară care se ating de sfera ei, ori au raport cu scoposul care şi l’a pus: de a hrăni duhul religios şi moral ce a caracterizat tot’dauna pe naţia Românească”.

La 7 ianuarie 1839, foaia anunţată iese de sub teascurile tipografiei Episcopiei Buzăului, cu următorul titlu: „VESTITORUL BESERI­CESC”, gazetă religioasă şi morală.

Puţina presă a vremii îl înregistrează ca pe un eveniment de seamă. „Curierul Românesc”, „Albina româ­nească” şi „Gazeta de Transilvania” îi semnalează apariţia în termeni elogioşi: „nu puţin folos se va pricinui din această foae în mijlocul clerului, cum şi fiecăruia rumân”. În fapt, „Vestitorul…” era o revistă mai mult de cultură, de informaţie culturală şi de etică, decât de teologie propriu-zisă. Ea a adus pe câmpul culturii locale a vremii nume ca Platon, Epictet, Fénelon, Chateaubriand, Bourdaloue, Masillon, Benjamin Franklin etc. Se mai publică unele cuvântări ale arhimandritului Eufrosin Potecă, alocuţiuni la diferite ocazii şi chiar traduceri făcute de şcolari din Seminarul Teologic etc. În afară de unele „anecdote”, „dialoguri”, „sentinţe” şi „parabole”, este publicat un număr însemnat de eseuri, probabil prelucrări din limbi străine, mai ales din franceză, dar aceasta nu le micşorează cu nimic valoarea, întrucât Dionisie Romano vădeşte un deosebit talent de a le rescrie, de adevărat literat, precum în eseul Dragostea din vremea iernii (an I, nr. 1), pagini de autentică frumuseţe literară, cu descrieri bogate şi metafore inspirate. De aceea, Dionisie Romano trebuie numărat şi înscris în istoria culturii româneşti şi printre eseişi, cele două volume ale „Vestitorului…” (1839 şi 1840) prezentându-se de fapt ca două cărţi de format 20 x 25 cm şi, de asemenea, paginaţia care e de la un număr la altul în continuare, ceea ce arăta intenţia autorului de a le considera ca pe o unitate.

De altfel, Dionisie îşi va da seama, după treizeci de ani, că „articolele” sale din „Vestitorul Besericesc” merită să fie adunate într-un volum, ceea ce a şi făcut, în anul 1871. Acestea au fost publicate în tipografia episcopiei Buzăului, cu doi ani înainte de moartea sa, sub titlul „Principii ge­ne­rale de înţelepciune şi datoriile tinerilor ” (56 p.), volumul fiind destinat mai ales seminariştilor şi altor şcolari.

Urmându-i ideea, Onisifor Ghibu i-a lărgit cuprinsul, publicând mai multe din articolele sale, într-un volum cu un titlu apropiat de cel al autorului: „Vrei să fii înţelept?” (207 p.). Într-un „Cuvânt înainte” el scrie: „«Vestitorul Besericesc» cuprindea o mulţime de lucruri menite a-l face pe cetitor luător aminte la cele veşnice,şi a-l înzestra cu înţelepciune”.

„Suplimentul” – anunţat în Înştiinţare – era redactat de Gavriil Munteanu, dând, pe lângă fiecare număr, o jumătate de coală, meditaţii religioase şi traduceri.

La începutul anului II, redacţia tipărea o nouă „înştiinţare” prin care aducea mulţumiri prenumeranţilor „atât celor Besericeşti cât şi celor Politiceşti” şi „credincioasă scoposului ce şi l’a propus, se va sili cu toate pute­rile a nu se depărta de dânsul”. Se face precizarea că, „în anul acesta (1840, n.r.) vor avea un format ceva mai mare. Adăogându-se numă­rul abonaţilor, în viitor se va îmbunătăţi hârtiea şi slovarii Sf. Mitropolii”.

Tonul inofensiv, şters, dogmatic şi moral al gazetei, dar mai ales lipsa de interes din partea preoţimii, conduc spre un sfârşit inexorabil al apariţiilor.

Temperamen­tul şi succesul în lumea laică, dar poate şi dorinţa de a se afirma ca om luminat, fără prejudecăţi şi  fără îngustimi ale lui Dionisie Romano, a creat o ne­mul­ţumire profundă în lumea clerului, aceasta declarându-l a fi un „om cu totul lumesc” şi „chiar vătămător pentru Biserică”. Acesta însă nu se descurajează şi, peste zece  ani, aflat în retragere la Mă­năstirea Băbeni (în fostul judeţ Slam Râmnic),  iniţiază o nouă foaie lunară, de aceeaşi valoare cu „Vestitorul Besericesc”, intitulată „Echo eclesiastic”, cu apariţie de doi ani, 1850 şi 1851.

Deşi „Vestitorul Besericesc” nu a avut norocul confratelui transilvănean, „Telegraful român”, înfiinţat în 1853, cu apariţie neîntreruptă până astăzi, totuşi presa bisericească buzoiană a continuat să-şi facă simţită prezenţa. Am aminti săp­tămânalul „Glasul ade­vărului” – editat de Secţia de Cultură a Episcopiei Bu­zăului, între anii 1928 şi1930, şi apoi în serie nouă, ca revistă trimestrială, după 1990, apoi lunară -, „Îngerul”, „revistă a clerului din Eparhia Bu­zăului” , cu apariţie între anii 1925-1947 (cu întreruperi), „Îndru­mătorul bise­ricesc” (1982), „Almanahul bisericesc” etc.

Principiile după care s-a condus Dionisie Roman, „părintele ziaristicei besericeşti”, izvoditorul „Vestitorului…”, sunt în deplină actualitate. După cum spunea Dionisie, realizarea unei pu blicaţii este o „întreprindere grea, ostenicioasă şi costisitoare”, iar rolul gazetarului este „moralizarea şi luminarea poporului”, subliniind „cât de folositoare este virtutea şi cât de vătămător este viţiul pentru omul de orice clasă şi poziţie”.

Viorel FRÎNCU