Marian MĂRGĂRIT

Ziua Culturii Naționale, ziua poetului nostru național Mihai Eminescu. Nu poți, în această zi, să nu te duci cu gândul la poetul nepereche. O să încerc, în articolul de față, să reliefez o trăsătura sensibilă a operei poetului, muzicalitatea poemei eminesciene.

Nu știu un poet al lumii care să fi operat cu o semantică atât de bogată, atât de muzicală. La Eminescu simțim în cele mai profunde rostuiri, armonia limbii noastre ,,dulce și frumoasă”.

În ,,Mai am un singur dor” și variantele acesteia, aveau puternicele acorduri elegiace ale rimelor “talanga-creanga” și “patemi-singuratate-mi”: „și sună talanga/Prin trist de bucium cânt” poetul realizează o adevărată ,,miniatură muzicală” în care buciumul apare și dispare. Poetul ajunge la aceste variante după care cade prizonierul obsesiei lexicale a singurătății începând cu anul 1876 (perioada când elabo­rează „ODĂ – în metru antic”).

O categorie aparte de rime o constituie împerecherile acustice cu nume proprii sau fanteziste, toponime, nume de zei, personaje biblice: Heliade-barde („La Heliade”), roman – Traian („Junii corupți”), Alecsandri – Dridri („Epigonii”), Marii-vii („Atât de fragedă”), rea-Dunărea („Revedere”).

Rimele eminesciene „cân­tă” când te afli într-un context pus sub semnul armoniei, „colorează” dacă sunt folosite într-o deschidere peisagistică, capătă accente ironice în cazul satirizării („Scrisori”).

Rimele masculine care au poziție finală și accentuată asigură (cf. lui G. Tohăneanu) un tempo elegiac, mai lent, unele având ,,o rezonanță adâncă și un ecou prelung datorită poziției nazale a unor vocale închise (i, î, u), ,,stâng”, ,,plâng”, ,,țin”, ,,sân”.

Limbajul poetic este esențialmente muzical la Emi­nescu, rimele fac parte organică din acest context poetic. În „Luceafărul” rimele creează un ritm sonor. Sistemul ritmic, rimic, muzical la Eminescu poartă marca Onthosului și Logosului românesc.

Versul curge unduitor, imprimă poeziei o tonalitate: de „regim baladesc” („Luceafarul”) sau „cadre epice” (“Dragoș-Vodă cel Bătrân/Pe Moldova e stăpân”).

Poetul cultivă formula „romanței cantabile”, corespondentă stărilor sufletești cu ale naturii. Eul liric răsună din cele mai adânci abisuri ale ființei, putem spune că Eminescu își reprezintă Lumea ca un „Manuscris muzical”, ca o partitură.

Mikel Dufrenne spune ,,cuvântul cântă, la el”. Firește, cântă cuvintele încărcate cu maximă expresivitate, cuvintele-rimă.

Dorul  și amorul angajează total ființa într-un cerc al predestinării: pustiind-o, răpind-o (ca să vorbim cu vocabulele-cheie ale poetului).

Destăinuirile sentimentale le descoperim în sintagme precum ,,amorul fatal sau amorul infernal, amorul orb” pe care-l transmit îngerii, ființelor pământului.

Vocalismul deschis al ,,rimelor au lungime scurtă (monosilabice, bisilabice). În <pornirea> <Luceafărului> se impun vocalele (a,ă.â,e,i,u,e).

Eminescu, spune Nichita, nu ar fi fost Eminescu dacă nu scria „Luceafarul”, „Oda în metru antic”.

Destui scris-au poeme, dar „Luceafărul” l-a scris Domnia-sa, „Domnul limbii române”, Mihai Eminescu.

 

DISTRIBUIȚI
loading...